Stima de sine, prea multă sau prea puțină?

Preambul

Am citit acum câteva zile un articol publicat de un domn. Subiectul articolului era Brexitul, și vezi Doamne, stima de sine! Articolul era intitulat pompos ”Brexit- o perspectivă psihologică”. Acum după o simplă căutare pe net am dubii că domnul respectiv a scris articolul, deoarece l-am mai găsit în alt loc, cele două postări sunt identice (doar culorile de prin ele diferă), iar autorul nu este precizat, deci cineva a plagiat articolul (nu știu care pe care).
Capture 11 Capture 12

Probabil l-aș fi lăsat în plata Domnului, dar îi trăgea atât cu stima de sine în sus și în jos, că te apuca durerea de cap, mai mult, la un moment dat afirmă într-un comentariu:  ”Pentru ca stima redusa e simptom national in Romania. E o trasatura generala a poporului roman. Sigur, daca iau fiecare individ in parte, intalnim si exceptii, dar daca iau 100 de persoane, statistic 80% au stima de sine la pamant.” Ori cea mai nocivă cale e să generalizezi, nu poți spune despre un popor întreg că are stima de sine scăzută, DECÂT dacă ai în spate serioase studii și cercetări de sociologie și psihologie. Au mai fost persoane în istorie care au generalizat și a ieșit prăpăd (vezi cazul ”bunicului” Adolf H. de prin anii 30-40). Autorul, probabil, a simțit că este nevoie să generalizeze în urma actului fiziologic care are loc dimineața, când te duci la baie, (am fost rău) și a făcut-o.  În finalul articolului (scris de el, presupun) mai face o generalizare afirmând că: ”De aceea 15% din români sunt dispuşi, de exemplu, să îşi abandoneze familia, copiii şi viitorul lor, pentru un job mizer, dar bine plătit, în străinătate.” Mai lipsea să zică:  „Romania are 3 milioane de oameni sa zicem, din forta activa, in acest moment in Occident. 3 milioane, dintre care vreun milion sunt fierari, betonisti, zidari si asa mai departe. Lucreaza in constructii, autostrazi etc. prin Europa. Au poate 1500 de euro salariu. O spun foarte direct. De banii astia copiii se fac golani acasa si nevasta-sa curva. De 700 de euro vin acasa jumatate”, a declarat ministrul Ioan Rus (sursa), probabil distinsul autor nu o zice, dar o gândește. Iar în finalul comentariului îmi pune o întrebare ”persuasivă”, ca să nu-i zic manipulatoare (uite că mi-a scăpat 🙂 ): cum stau eu cu stima de sine, sugerându-mi că aș avea probleme cu ea.  Cred (e părerea mea) că cel care are probleme cu stima de sine este tocmai autorul articolului (indiferent care este) și încearcă prin astfel de articole și generalizări să și-o crească sau măcar să-și spună la nivel inconștient: ”și ei sunt la fel ca mine, cu o stimă de sine scăzută”.  Unor astfel de persoane, care umblă cu manipulări grosiere, trebuie arătat degetul din mijloc și spus: ”fuck you”!

Materialul pe care îl veți citi este un curs despre stima de sine. Sursa o găsiți aici. Nu sunt eu autorul (deși mi-ar fi plăcut), dar sunt în totalitate de acord cu ce se spune. Dacă vreun cititor știe autorul îl rog să-mi spună, pentru al trece ca și autor de drept.

Deci, stimați cititori, citiți-l pe îndelete, recitiți-l și apoi gândiți și interpretați ceea ce ați citit prin prisma propriilor voastre trăiri și experiențe de viață. Pentru autorul articolului, indiferent cine o fi cel care l-a scris (și cu atât mai mult dacă e psiholog), îi sugerez să ia ca model acest curs pentru viitoarele articole în care face generalizări: să mai pună și niște trimiteri către autori, care au făcut cercetări despre subiectul respectiv sau, sau să nu mai facă generalizări!

Am oscilat între a împărți materialul în două părți sau a-l lăsa nedivizat, l-am lăsat întreg pentru a vă face o imagine clară asupra conceptului de stimă de sine, chiar dacă este o mulțime de informație.

Acum articolul:

 

Introducere

Stima de sine este unul din acele concepte psihologice cu care ne întâlnim frecvent în viaţa cotidiană. Fiecare are o anume idee despre ceea ce este stima de sine. Părinţii îşi doresc copii cu o stimă de sine cât mai mare, profesorii încearcă să-şi ajute elevii să şi-o îmbunătăţească sau, se mai întâmplă, le-o desfiinţează (bineînţeles, de cele mai multe ori, involuntar), avocaţii şi politicienii se pare că au o stimă de sine prea ridicată în timp ce pacienţii duc o mare lipsă de ea.

Conform opiniei exprimate de Crandall (1973) “în timp, stima de sine a fost pusă în relaţie cu aproape oricare altă variabilă” (p. 45). Într-adevăr, stima de sine este o variabilă care îndeplineşte în funcţionarea psihică multiple şi variate funcţii de mediator sau moderator (Baron şi Kenny, 1986).

Cercetările au demonstrat faptul că stima de sine este o variabilă psihologică implicată în:

  • abuzul de substanţe (Higgins, Clough şi Wallerstedt, 1995; Turner, 1995);
  • comportamentele delincvente (Anderson, 1994);
  • depresie (Brown et al., 1986; Kernis, Granneman şi Mathis, 1991; Tennen şi Herzberger, 1987);
  • furie, ostilitate şi comportamentul agresiv (Baumeister, Smart şi Boden, 1996; Kernis, Grannemann şi Barclay, 1989);
  • aprecierea satisfacţiei de viaţă / calităţii vieţii (Diener şi Diener, 1995);
  • evaluarea intimităţii şi a satisfacţiei în relaţiile interpersonale (Griffin şi Bartolomew, 1994; Rusbult, Morrow şi Johnson, 1987);
  • reactivitatea la evenimentele evaluative (Brown şi Dutton, 1995; Cambell, Chew şi Scratchley, 1991; Kernis, Brockner şi Frankel, 1989) etc.

Ce este stima de sine?

William James, unul din fondatorii psihologiei ştiinţifice, printre alte multiple contribuţii la studiul eu-lui, a fost şi un pioner al analizei psihologice a stimei de sine. Scrierile sale conţin cel puţin două mari definiţii ale acesteia, definiţii care-şi păstrează relevanţa şi până astăzi.

Definiţia „matematică”

Conform unei definiţii stima de sine este rezultatul unei fracţii în care la numărător avem “succesele obţinute” iar la numitor “aspiraţiile sau pretenţiile iniţiale” (James, 1890 / 1950): Stima de sine = succes / aspiraţii

Altfel spus, conform acestei fracţii, stima de sine reflectă rezultatul auto-evaluării performanţei în domenii relevante pentru eul sau sinele unei persoane.

Definiţia holistică

Dintr-o astfel de perspectivă stima de sine globală ne apare ca fiind media auto-evaluărilor particulare pe dimensiunile de relevanţă personală. Implicit, o astfel de stimă de sine este uşor maleabilă, variind în funcţie de performanţa obţinută şi relevanţa dimensiunilor, ambele componente schimbându-se relativ uşor în timp.

Pe de altă parte, conform celei de-a două definiţii oferite de James (1890 / 1950), stima de sine reflectă “o anume raportare afectivă globală la propriul eu independentă de raţiuni obiective ce ţin de satisfacţii sau dezamăgiri personale” (p. 306). Cu alte cuvinte, conform acestei definiţii, stima de sine reprezintă o raportare afectivă constantă ce include valorizarea, acceptarea şi evaluarea eu-lui (Savin-Williams şi Demo, 1983). Conform acestei definiţii stima de sine nu mai este legată de evaluarea pe anumite dimensiuni ci reflectă o anume raportare generală faţă de eul personal care poate fi după caz pozitivă, echilibrată sau negativă.

Stima de sine globală şi stima de sine specifică

Cercetările ulterioare au demonstrat că ambele definiţii propuse de William James sunt valabile pentru o corectă şi nuanţată descriere a conţinutului vieţii psihice umane.

În timp, psihologii sociali au ajuns la concluzia că este util să se distingă două forme ale stimei de sine:

(1) o stimă de sine globală (global self-esteem) legată de valorizarea, acceptarea şi evaluarea generală a eu-lui, constituind fundalul auto-raportării afective şi

(2) evaluări specifice ale eu-lui sau stima de sine specifică (domain-specific evaluations / self-esteem) care se referă la auto-aprecieri specifice pe diferite dimensiuni relevante de evaluare cum ar fi, de exemplu, auto-aprecierea atractivităţii fizice, a popularităţii, competenţei matematice etc. (Brown, 1993).

Odată cu distingerea celor două forme ale stimei de sine s-a pus problema elucidării raporturilor care se stabilesc între acestea. Cercetările au demonstrat că importanţa pe care o au cele două forme ale stimei de sine variază de la persoană la persoană (Croker şi Wolfe, 1998a; Harter, 1993). O serie de autori consideră că între cele două forme ale stimei de sine există o influenţă mutuală bidirecţională (Harter şi Waters, 1991; Harter, 1993; Zumpf şi Harter, 1989).

În unul din studiile realizate adolescenţii au fost invitaţi să aprecieze care este legătura între modul cum î-şi evaluează aspectul fizic şi stima de sine globală. Unii adolescenţi au indicat că auto-aprecierea propriului fizic le influenţează modul în care se evaluează la modul general, în timp ce alţi adolescenţi au raportat o relaţie inversă (Crocker şi Wolfe, 1998a). Autorii studiului au ajuns la concluzia că oamenii diferă în ceea ce priveşte care din cele două forme ale stimei de sine este determinată şi care constituie baza acestei determinări.

Pentru a ne da seama de importanţa păstrării distincţiei dintre stima de sine globală si auto-evaluările specifice este suficient să ne gândim la acele persoane care dincolo de multiplele succese în mai multe domenii, totuşi, nu sunt mulţumite de sine. Din păcate putem întâlni astfel de persoane destul de des. În acelaşi timp există persoane care, deşi nu se remarcă prin careva caracteristici sau realizări deosebite, au o stimă de sine globală ridicată.

Stima de sine, încrederea în sine şi perceperea eficienţei acţiunilor personale

Sunt oare încrederea în sine şi stima de sine sinonime? Poate că la nivel cotidian da, însă psihologii fac distincţie între cele două. În timp ce stima de sine se referă la sentimentele pe care le avem raportate la propriul nostru eu, încrederea în sine face trimitere la credinţele despre eu-l personal. Altfel spus, stima de sine ţine de domeniul afectivităţii în timp ce încrederea în sine se referă la domeniul cognitiv. Perceperea auto-eficacităţii (self-efficacy; Bandura, 1997) ţine de asemenea de dimensiunea credinţelor despre propria persoană.

Fenomenologia stimei de sine ridicate

Ce înseamnă să ai o stimă de sine ridicată? Cum e o persoană care are stima de sine ridicată? În acest sens în literatura de specialitate s-au conturat două puncte de vedere pe care le prezentăm mai jos.

Perpetua luptă pentru recunoaştere

Conform unor autori (Hoyle et al., 1999) a avea stima de sine ridicată înseamnă că “persona în cauză este mândră de cine este şi cum este, se simte superioară majorităţii, gata oricând să se protejeze contra ameninţărilor care pun în discuţie imaginea favorabilă pe care o are despre sine” (p. 85). Altfel spus, astfel de persoane se antrenează cu uşurinţă în activităţi de promovare a propriului eu (self-promoting activities; Baumeister, Tice şi Hutton, 1989).

Aceste promovări ale propriului eu au fost urmărite în mai multe circumstanţe stabilindu-se că ele pot îmbrăca o varietate de forme şi comportamente. Astfel, comparativ cu persoanele cu stima de sine scăzută, persoanele cu stima de sine ridicată apelează mai des la atribuirile de auto-complezenţă: îşi asumă cu multă uşurinţă succesul în acelaşi timp fiind tentaţi să atribuie eşecul unor cauze externe (Tennen şi Herzberger, 1987; Zuckerman, 1979). De asemenea, atunci când persoanele cu stima de sine ridicata obţin o performanţă scăzută sau sunt criticate ele răspund vehement protestând şi criticând pe ceilalţi (Crocker, 1987; Gibbons şi McCoy, 1991). Atunci când cineva obţine o performanţă mai bună persoanele cu stima de sine ridicată insistă asupra continuării competiţiei pentru a se ajunge la comparări suplimentare a performanţei (Wood et al., 1994). Probabil că ele sunt înclinate să aprecieze performanţa superioară a celuilalt ca fiind determinată de “norocul orb” pentru că sunt fermi convinşi că sunt mai buni. În condiţiile în care le este ameninţat eu-l (de exemplu, prin indicarea faptului că nu vor reuşi într-o sarcină dificilă astfel încât trebuie să aleagă o sarcină mai uşoară) persoanele cu stima de sine ridicată sunt înclinate să insiste pe stabilirea unor scopuri dificile şi riscante ajungând să obţină un rezultat final mai slab decât persoanele cu stima de sine scăzută (Baumeister, Heatheron şi Tice, 1993). Atunci când nu le este ameninţat eu-l persoanele cu stima de sine ridicată reuşesc să stabilească scopuri optimale şi sunt în stare să le atingă.

Studiile empirice menţionate cât şi alte cercetări ne prezintă persoanele cu stima de sine ridicată ca fiind nesigure în sentimentele pozitiv pe care le au faţă de propriul eu (Tice, 1991) şi, datorită acestui fapt, acestea sunt nevoite în permanenţă să-şi demonstreze sieşi si celorlalţi superioritatea lor.

Calmul interior necondiţionat

O altă viziune asupra persoanelor cu stima de sine ridicată este prezentă în cadrul teoriilor umaniste (Rogers, 1959). Pentru teoreticienii acestei orientări o persoană cu stima de sine ridicată se percepe ca fiind întotdeauna o fiinţă valoroasă, este mulţumită de sine şi se respectă, recunoscând şi acceptându-şi în acelaşi timp defectele sale.

Sentimentele pozitive pe care le au astfel de persoane faţă de propria lor fiinţă sunt fondate pe convingerea valorii intrinseci a individului şi nu necesită să fie continuu validate sau promovate. În plus, atunci când intervin, inevitabil, anumite eşecurile cotidiene stima de sine a acestor persoane nu este afectată. O astfel de stimă de sine, în tradiţia psihologiei umaniste, se mai numeşte stimă de sine necondiţionată. Desigur, insuccesul este neplăcut şi pentru astfel de persoane; la fel ca şi ceilalţi ei se bucură de succes însă, ceea ce este specific pentru astfel de persoane rezidă în faptul că nu gândesc în termeni comparativi: “sunt mai bun decât tine”, “ăsta este mai bogat decât mine” etc. În acest sens stima de sine necondiţionată este foarte puţin influenţată de performanţa individului sau de procesul de comparaţie socială.

Ne putem întreba care dintre cele două viziuni asupra implicaţiilor stimei de sine ridicate este corectă? Dacă e să ţinem cont că uneori oamenii diferă unul de celălalt mai mult decât fiinţele ce fac parte din specii diferite trebuie să recunoaştem că ambele viziune sunt corecte: există oameni şi oameni.

Fenomenologia stimei de sine scăzute

La fel ca şi în cazul conceptualizării stimei de sine ridicate şi în cazul înţelegerii stimei de sine scăzute există opinii diferite. De-a lungul timpului s-au conturat două opinii majore asupra modului în care se manifestă stima de sine scăzută şi consecinţelor pe care le produce în funcţionarea psihologică şi personalitatea individului.

Inadaptabilitatea socială

O parte din cercetători împărtăşesc o viziune “sumbră” asupra persoanelor cu stima de sine scăzută. Conform acestei viziuni persoanele cu stima de sine scăzută posedă o paletă largă de pattern-uri cognitive, afective, motivaţionale şi comportamentale defectuoase care duc spre o inadaptabilitate socială. Astfel de indivizi se evaluează negativ în majoritatea domeniilor, acceptă cu uşurinţă feedback-urile negative despre propria persoană, trăiesc o mare varietate de emoţii negative, sunt înclinaţi spre anxietate şi depresie, adoptă strategii ineficiente în faţa obstacolelor (Brockner, 1983; Brown şi Dutton, 1995; Harter, 1993; Kernis, Brockner şi Frankel, 1989; Watson şi Clark, 1984). Cercetările au demonstrat că adolescenţii cu o stimă de sine scăzută sunt înclinaţi spre delincvenţă, narcomanie, practici sexuale neprotejate (Hawkins, Catalano şi Miller, 1992), au frecvent idei şi comportament suicidar (Harter, 1993). În plus, stima de sine scăzută este implicată într-o serie de boli mintale care necesită intervenţie şi asistenţă psihoterapeutică (Leary, Schreindorfer şi Haupt, 1995).

Echilibru şi prudenţă

În opinia unor cercetători mai “optimişti” persoanele care au stima de sine scăzută se caracterizează în primul rând prin faptul că sunt precauţi şi nesiguri fără a fi neapărat inadaptaţi social. De fapt, astfel de persoane au stiluri comportamentale orientate spre minimalizarea expunerii deficienţelor personale (Baumeister et al., 1989). Conceptul despre sine al unor astfel de persoane este frecvent confuz, incert şi mai curând neutru decât negativ (Baumeister, 1993; Baumeister et al., 1989; Baumgardner, 1990; Campbell, 1990; Blaine şi Crocker, 1993). Studiile empirice indică faptul că persoanele cu stima de sine scăzută recunosc că posedă anumite aspecte pozitive ale eu-lui (Swann, Pelham şi Krull, 1989) şi se angajează în unele forme de protejare a eu-lui, însă, doar atunci, când se simt în siguranţă că o pot face (Brown, Collins şi Schmidt, 1988; Tice, 1991; Wood et al., 1994; Blaine şi Crocker, 1993).

În ansamblul lor, studiile menţionate mai sus demonstrează faptul că persoanele cu stima de sine scăzută nu sunt nişte inadaptaţi sociali care se detestă pe sine însuşi angajându-se inevitabil în comportamente auto-destructive.

La fel ca şi în secţiunea anterioară ne putem întreba care din cele două viziuni asupra persoanelor cu stima de sine scăzută este corectă? La această întrebare ne va putea ajuta să răspundem menţionarea faptului că studiile care ne prezintă persoanele cu stima de sine scăzuta ca fiind precauţi şi nesiguri (viziunea “optimistă”) s-au realizat preponderent pe loturi de studenţi în timp ce studiile care aderă la viziunea “sumbră” asupra persoanelor cu stima de sine scăzută au avut ca subiecţi copii, adolescenţi şi participanţi “speciali” (toxicomani, delincvenţi juvenili, clienţi ce urmau un tratament psihoterapeutic).

Se poate întâmpla ca persoanele care, dincolo de faptul că au o stimă de sine scăzută, au ajuns să facă facultate, utilizează strategii eficiente de integrare socială. De asemenea, este posibil ca, doar un număr redus de persoane cu o stimă de sine foarte scăzută să ajungă la inadaptare socială severă.

Stima de sine şi reacţiile afective în faţa eşecului

Studiile au demonstrat că, atunci când sunt confruntate cu un eşec, persoanele cu stima de sine scăzută au reacţii afective negative mult mai pronunţate decât persoanele cu stima de sine ridicată aflate în situaţii identice. Umilinţă, lipsa motivaţiei, ruşine – iată doar câteva din reacţiile afective tipice pe care le trăiesc. Partea proastă constă în faptul că persoanele cu stima de sine scăzută nu sunt înclinate spre eroarea de auto-complezentă: ele sunt puţin abili în a găsi cauza insuccesului ca fiind plasată în exterior. Ei de regulă îşi atribuie responsabilitatea eşecului, blamându-se pentru lipsa de efort suficient, de abilităţi necesare etc. (Brown şi Dutton, 1995; Kernis et al., 1989). De ce oare? Una din explicaţiile posibile ar consta în faptul că spre deosebire de persoanele cu stima de sine ridicată cei cu stimă scăzută consideră că eşecurile particulare au impact negativ asupra auto-evaluării globale, că aceste eşecuri îi reprezintă. Datorită acestei credinţe, atunci când eşuează, ajung cu uşurinţă să constate că sunt stupizi, incompetenţi, şi la modul general, incapabili să facă ceva corect. Aceste reflecţii amplifică reacţiile afective negative (de altfel normale în cazul unui eşec) cel mai adesea demoralizându-i şi făcându-i să “lase mâinile în jos”.

Procesul care caracterizează modul specific în care persoanele cu stima de sine scăzută reacţionează în cazul eşecului poate fi ilustrat în felul următor:

Bineînţeles, unele persoane cu stima de sine scăzută s-ar putea într-adevăr să nu fie prea pricepute (existând astfel cauze obiective pentru explicarea eşecurilor), totuşi, cercetările nu au găsit nici o diferenţă obiectivă în ceea ce priveşte abilităţile pe care le au persoanele cu stima de sine scăzută şi persoanele cu stima de sine ridicată!

ATENŢIE!!! Toate datele obţinute sugerează că tendinţa persoanelor cu stima de sine scăzută de a face afirmaţii negative globale la adresa propriului eu ca rezultat al unor eşecuri cotidiene ordinale nu este justificată! În aceste condiţii persoanele cu stima de sine scăzută ar trebui să înveţe de la indivizii cu stima de sine ridicată care ştiu să izoleze şi să limiteze implicaţiile unor eşecuri specifice asupra stimei de sine globale (Showers, 1995).

Alte proprietăţi sau aspecte ale stimei de sine

În mod clasic sunt analizate doar stima de sine ridicată sau, cum i se mai spune, pozitivă şi stima de sine scăzută sau negativă. Cercetările realizate în ultimii ani nuanţează cu mult ceea ce a devenit clasic în analiza stimei de sine. În continuare vom vedea cum este văzută stima de sine din punct de vedere al nivelului de activitate psihică, a raportului pe care îl are cu evenimentele externe şi interne etc.

Stima de sine defensivă şi stima de sine naturală

Stima de sine ridicată a unor persoane poate determina reacţii publice diferite atunci când intervine un eşec. Pentru unele persoane aprobarea celorlalţi este atât de importantă încât nu pot să admită nici o “pată” pe imaginea publică. Stimă de sine ridicată a unor astfel de persoane a fost definită ca fiind defensivă în opoziţie cu o stimă de sine ridicată veritabilă sau naturală (Schneider şi Turkat, 1975). Stima de sine defensivă este caracteristică pentru persoanele care, datorită unei nevoi acute de acceptare socială, încearcă să-şi depăşească sentimentele negative faţă de sine, sentimente determinate de un eşec specific (Horney, 1950).

Cum facem distincţia între cele două categorii ale stimei de sine ridicate? Persoanele care au o stimă de sine defensivă sunt înclinate să fie de acord cu afirmaţii care prezintă oamenii în lumină favorabilă în faţa altor persoane deşi sunt evident eronate (Crowne şi Marlowe, 1960). Astfel de răspunsuri sau afirmaţii sunt definite ca fiind dezirabile social (vezi exemplele din cadrul de mai sus).

Cu alte cuvinte, datorită unei nevoi acute de aprobare socială “persoanele cu stima de sine defensivă sunt înclinate, mai ales după un anume eşec, să se angajeze activ în activităţi care să le schimbe imaginea publică, încercând să obţină aprobarea celorlalţi, să influenţeze situaţiile sociale [sau selectând situaţiile sociale, nota noastră] în scopul de a-şi maximaliza şansele pentru promovarea eu-lui [self-enchancement]” (Schneider şi Turkat, 1975, p. 129). Pentru că nu percepe eşecul ca fiind o ameninţare atât de gravă pentru propriul eu, o persoană care are o stimă de sine ridicată veritabilă este mai puţin obsedată de evitarea sau remedierea eşecului public.

Schneider şi Turkat (1975) au demonstrat că după experienţa unui eşec persoanele cu o stimă de sine defensivă se auto-descriu în faţa unor necunoscuţi într-o manieră extrem de pozitivă comparativ cu persoanele cu stimă de sine naturală care nu fac acest lucru. Astfel, persoanele cu stima de sine defensivă au utilizat oportunitatea de a face o auto-prezentare exagerat de favorabilă pentru a-şi redresa simultan stima de sine şi imaginea publică.

Stima de sine implicită şi stima de sine explicită

Chiar dacă persoanele care au o stimă de sine ridicată indică faptul că se apreciază pozitiv nimic nu exclude posibilitatea existenţei simultane a unor afecte negative legate de propriul eu de care persoanele în cauză nu sunt conştiente (să nu confundăm: persoanele cu stima de sine defensivă sunt conştiente de existenţa unor atitudini sau informaţii negative legate de propriul eu însă nu le comunică, ceea ce diferă de necunoaşterea lor).

Pentru a da seama de aspectele inconştiente ale auto-evaluării Epstein şi Morling (1995) sunt de părere că este util să distingem între stima de sine explicită care se referă la rezultatul unor auto-evaluări şi auto-raportări afective conştiente şi stima de sine implicită care se referă la auto-evaluarea şi auto-raportarea afectivă inconştientă. Stima de sine explicită în mod normal poate fi captată prin intermediul scalelor de măsurare de genul celei propuse de Rosenberg (1965) în timp ce stima de sine implicită se poate doar “ghici” în mod indirect, analizând modul în care aceasta “colorează” gândirea şi comportamentul. La ora actuală nu există o metodă sau tehnică acreditată care să măsoare eficient stima de sine implicită. Se crede că aceasta transpare cel mai clar în reacţiile afective şi comportamentele non-verbale spontane.

O situaţie interesantă se prefigurează în cazul persoanelor care la nivel conştient raportează o stimă de sine ridicată în timp ce la nivel inconştient au o stimă de sine scăzută. Astfel de persoane confruntate cu informaţii negative despre sine vor reacţiona defensiv, în mod similar cu reacţiile persoanelor cu stima de sine defensivă. Diferenţa între cele două persoane – una cu stima de sine ridicată dar defensivă şi cealaltă cu o stimă de sine ridicată la nivel explicită şi scăzută la nivel implicit – este determinată de faptul că prima persoană îşi ascunde în mod conştient atitudinile negative faţă de sine în timp ce cealaltă nici nu ştie despre existenţa acestora.

Se presupune că persoanele cu o astfel de ambivalenţă în raportarea faţă de sine vor fi mult mai vehemente în încercarea de menţinere a stimei de sine ridicate în comparaţie cu persoanele cu stima de sine defensivă şi conştientă (explicită).

Stima de sine contingentă şi stima de sine veritabilă

Cercetătorii Deci şi Ryan (1995) propun să facem distincţie între stima de sine contingentă (contingent self-esteem) determinată de măsura în care rezultatele concrete obţinute corespund unor standarde specifice sau corespund expectanţelor etc. şi adevărata stima de sine sau stima de sine veritabilă (true self-esteem) care este imună la fluctuaţiile şi numărul realizărilor sau insucceselor. Într-o anume măsură stima de sine veritabilă se suprapune cu stima de sine necondiţionată propusă de psihologia umanistă.

Pe scurt, stima de sine contingentă necesită o continuă validare în timp ce stima de sine veritabilă este independentă de realizările personale.

Cum facem ca să distingem între cele două forme ale stimei de sine? Cea mai simplă metodă ar fi să întrebăm direct dacă stima de sine a persoanelor este dependentă sau nu de rezultatele obţinute. Aceasta a fost şi calea aleasă de Crocker şi Wolfe (1989a) care au realizat o serie de studii pentru a vedea care sunt sursele esenţiale ale stimei de sine contingente. Cercetătorii menţionaţi au elaborat şi o scală de evaluare care cuprinde nouă surse ale stimei de sine contingente: aprobarea celorlalţi, aspectul fizic, dragostea lui Dumnezeu, dragostea familiei şi prietenilor, puterea, încrederea în sine, identitatea socială, competenţa academică, virtutea (Contingencies of Self-Esteem Scale; Crocker şi Wolfe, 1998b). Subiecţii au completat o scală în care erau invitaţi să răspundă la întrebări de genul “Nu pot să am respect pentru mine atât timp cât alţi nu mă respectă” (aprobarea celorlalţi) sau “Dacă fac ceva care cred că este greşit aceasta mă face să mă simt prost” (virtute).

Studiile realizate cu această scală au relevat o serie de distincţii interesante în rândul diferitor grupuri demografice. Astfel femeile în comparaţie cu bărbaţii au o stimă de sine contingenţa care este semnificativ mai mult determinată de aprecierea celorlalţi, aspectul fizic, dragostea lui Dumnezei şi competenţa academică. Datele obţinute sugerează că există o corelaţie pozitivă între stima de sine contingentă şi stima de sine scăzută: cu cât stima de sine depinde mai mult de aprecierea celorlalţi, aspectul fizic, încrederea în sine etc., cu atât ea este, în acelaşi timp, mai scăzută.

O altă cale de a distinge dintre stima de sine contingentă şi stimă de sine veritabilă constă în analiza stilurilor de auto-reglare (Deci şi Ryan, 1995). Persoanele care au o stimă de sine veritabilă sunt înclinate să se ghideze în viaţă conform mobilurilor personale, să facă ce le place şi la ce se pricep mai bine. În contrast, persoanele cu o stimă de sine contingentă îşi organizează viaţa pornind de la cerinţele şi aşteptările celorlalţi sau în funcţiile de cerinţele auto-impuse şi sunt rigizi în încercarea de validare a expectanţelor şi realizarea standardelor după care se auto-evaluează.

Labilitatea stimei de sine

Pentru unele persoane stima de sine este foarte mult legată de evenimentele cotidiene la care asistă. De exemplu, Diana poate să se simtă confortabil cu sine însăşi (stimă de sine ridicată) într-o zi în care i se întâmplă cu preponderenţă lucruri plăcute (de genul, a fost apreciată la serviciu pentru buna performanţă, i s-a spus că arată bine, a plătit ultima rată pentru mobila din bucătărie etc.). Dar aceiaşi persoană poate să nu fie mulţumită de sine (stima de sine scăzută) atunci când în aceiaşi zi trăieşte mai multe evenimente neplăcute (un prieten a acuzat-o că este egoistă, şi-a pierdut brăţara etc.). O astfel de persoană posedă o stimă de sine labilă supusă fluctuaţiilor temporale determinate de evenimentele externe în care este implicată. Cercetările asupra labilităţii stimei de sine indică că astfel de persoane, atunci când viaţa “ia o turnură proastă”, sunt înclinate spre depresie (Butler, Hokanson şi Flynn, 1994).

(In)stabilitatea stimei de sine

Instabilitatea stimei este direct legată de labilitatea acesteia. Labilitatea indică faptul că stima de sine se poate schimba sub impactul evenimentelor externe, (in)stabilitatea referindu-se la dimensiunea temporală a schimbărilor. (In)stabilitatea stimei de sine poate fi estimată ţinându-se cont fie de fluctuaţii ale acesteia pe termen lung fie de fluctuaţiile imediate în auto-apreciere (Rosenberg, 1986).

Atunci când ne referim la fluctuaţiile de lungă durată suntem interesaţi de fapt de schimbarea stimei de sine globale, o schimbare ce presupune o mutaţie în tonalitatea afectivă a auto-aprecierii globale. De regulă, este nevoie de mult efort şi timp pentru ca o astfel de schimbare să intervină.. De exemplu, pentru unii copii s-a observat o uşoară scădere a stimei de sine în momentul trecerii de la şcoala primară la nivelul gimnazial, urmărindu-se apoi o uşoară creştere a acesteia în anii mai mari (O`Malley şi Bachman, 1983).

Din păcate, deocamdată, procesul schimbării în timp al stimei de sine nu a fost studiat empiric în mod corespunzător, cercetările vizând în special (in)stabilitatea stimei de sine pe termen scurt (Greenier, Kernis, Waschull, 1995; Kernis, 1993; Kernis şi Waschull, 1995). Este important să precizăm că fluctuaţiile stimei de sine pe termen scurt sunt independente de faptul dacă aceasta este ridicată sau scăzută. Stima de sine instabilă reflectă o auto-apreciere fragilă şi vulnerabilă fiind puternic afectată de informaţia auto-evaluativă generată din interior (de exemplu, aprecierea progresului pentru atingerea unui scop) sau exterior (de exemplu, faptul de a fi înjurat de cineva). Dacă această informaţie imediată este pozitivă ea va determina o auto-apreciere favorabilă, dacă este negativă, stima de sine va fi şi ea depreciativă.

În contrast, persoanele care au o stimă de sine stabilă se auto-apreciază relativ independent de experienţele evaluative imediate. Acest fapt nu implică neapărat o auto-evaluare pozitivă. Cineva care are o stimă de sine scăzută şi stabilă poate cu uşurinţă să reziste feedback-urilor pozitive imediate fără a-şi schimba auto-aprecierea globală.

Să vă fie de folos!

Lasa un comentariu

Social Media
Ascunde