Telepatie!

telepatie 2

Cui nu-i place dragostea, ei, hai, lalala 
Dumnezeu sa nu i-o dea, lalalalalala

Huruitul liftului îl scotea din minți. De fiecare dată când se urca în lift, stomacul i se făcea ghem. Dar azi parcă cineva i-l extirpase. Degeaba încercase cu un ”200 la pahar”, vodca nu-și făcuse efectul. Și nici măcar de cap nu-l luase, nu era nici măcar un pic amețit. Altă dată… din 200 toată lumea era a lui, dar azi nimic. Faptul că fenomenul îl depășea îi amplifica și mai mult senzația de ghem. Până la urmă se hotărâ să nu o mai bage în seamă. Ce o fi, o fi! Privi în sus prin plafonul de sârmă al liftului și vedea cum gura de lumină naturală se micșora treptat până când ajunsese cât o monede de 50 de bani, apoi dispăru de tot.

Becurile cu mercur aruncau o lumină chioară prin galerie. Pas cu pas, se apropiau de locul de forare. Ajunseseră. Lumina era suplimentată de farurile utilajelor, dar tot chioară era. Diferența dintre lumina rece a becurilor cu mercur și cea caldă a farurilor de la utilaje îi provocau o reacție ciudată, vedea un fel de steluțe. Când a întrebat prima dată dacă li se întâmplă și altora la fel, au râs de el. S-a ales și cu o poreclă: Steluță. Inginerul și maistrul de schimb îi așteptau și le explică ce aveau de făcut în acea zi: forare, dinamitare, evacuare. Nimic nou, tot ce a făcut și ieri.

Strigătul de: ”pușcă, băi… păzea” nu-l auzi. Bubuitura îl izbi cu putere la pământ, se lovi la cap și leșină. Capul îi vâjâia, simțea cum se învârte pământul cu el. Deschise ochii, nu vedea nimic, întunericul îl înconjura. Încercă să-și dea seama unde se află, nu-și amintea nimic, apoi un gând înspăimântător i se infiltră în minte: am murit. Încercă să-și miște picioarele, nimic… Păi e normal ca un mort sa nu-și miște picoarele, raționă pentru o clipă. Întunericul îl stresa… mă aflu în iad? Sunt deja la una din cazne, se întrebă. Mișcă mâinile. Poate nu sunt mort, își zise, și începu să-și pipăie corpul și apoi în jur. Descoperi că de la brâu în jos nu mai avea corp. Gândurile cele mai negre și un sentiment de deznadejde îl năpădiră. Slobozi un urlet din piept, un urlet plin de frică, de neputință: ”Doamne, ajută-mă să scap din iadul asta!” Se opri brusc din urlet, realizând cu spaimă că urletul lui nu avea ecou. Teama de locul unde presupunea că e și de ceea ce se aștepta să pățească îi provocă un nou leșin.

Îl trezi un huruit. Primul gând fu acela că a venit dracu să-i schimbe pedeapsa… Strânse cu putere ochii, își încleștă dinții, până simți că-i crapă, în așteptarea durerii pe care i-ar fi cauzat-o dracul…

Lumina îi penetra pleoapele strânse. Gândul că: a venit îngerul Domnului să mă salveze, fu umbrit de amintirea unei predici, în care preotul spunea în încheiere: ”și diavolul se poate arăta sub forma unui înger de lumină”. Spaima îl cuprinse și mai tare. Zgomotul încetă brusc și o liniște grea îi luă locul. Auzi niște pași , apoi simți cum îl apucă de umăr o mână, și auzi:

– Băi, Steluță, bai Nae, trăiești? Zi ceva! Zi mă ceva! Trăiești?

Simți cum o mână îi pipăie gâtul și-i caută jugulara. Apoi ca prin vis auzi:

– Domn inginer, Nae trăiește, dar e prins de la brâu în jos sub pământ!

Nae deschise ochii și văzu lumina puternică a reflectoarelor de pe miniescavator, îl recunoscu pe Nilă. Apucă să schițeze un zâmbet și să murmure:

– Trăiesc, mă… trăiesc…

Recuperarea fizică dură câteva luni, apoi fu mutat la echipa de lucru de la suprafață.

După doi ani jumătate de la accident.

– Buna ziua, d-le doctor…

– Buna ziua, d-le…

– Nae Pamfil, mă numesc, și am venit la dumneavoastră cu o problemă.

– Ok, dar mai întâi trebuie să vă spun că nu sunt doctor, sunt psiholog… psihoterapeut

– Am înțeles, d-le doctor… scuze… dar pentru mine tot doctor sunteți.

– Deci cu ce vă pot ajuta d-le Pamfil?

– Înaintea de a vă spune, trebuie să vă întreb ceva…

– Întrebați!

– Dar promiteți că nu veți râde de mine? Și că-mi veți răspunde cinstit?

– Da, d-le Pamfil, vă promit!

– D-le doctor dumneavoastră credeți… și se opri ca și cum ar fi avut un nod în gât.

– Hai, întrebați!

– Credeți în telepatie? Credeți că două suflete pot să comunice astfel? Credeți în această forță care poate lega două persoane printr-un canal comunicativ, astfel încât una din persoane să știe ce face cealaltă și invers? Credeți, d-le doctor, credeți?

Psihologul, îl analiză câteva clipe, își aruncă în fugă ochii pe biletul de ieșire din spital, unde nu scria, în limbaj medical, nimic despre ”telepatie” și nici despre faptul că ar avea oarece probleme la mansardă. Diagnosticul era sec: episod anxios. Și hotărî să intre în jocul acestuia, îi răspunse scurt:

– Da!

– Chiar credeți, d-le doctor?

– Da, cred!

– Nici nu știți ce m-ați liniștit. Toți cei pe la care am fost au zis că sunt un pic… (și-și flutură mâna în dreptul tâmplei).

– D-le Pamfil, trebuie să vă spun de ce cred în telepatie.

– De ce? Și dumneavoastră ați avut astfel de experimente?

– Știți că sunt colaborator cu… și arătă cu degetul arătător spre tavan, cu un gest complice.

– Da, parcă am auzit ceva, a zis Nae zâmbind cu subânțeles, nevrând să pară neștiutor.

– Ei bine, cei de sus (și iarăși făcu semnul cu degetul) și instituția universitară la care colaborez desfășoară un proiect de cercetare pe această temă!

– Uau… și aveți subiecți?

– Da, avem… nici nu știți câte persoane posedă această capacitate de telepatie. Nici nu știți!

Nae, era mut de uimire. În sfârșit cineva care-l crede, ba mai mult mai face și cercetări pe această temă. Uimirea de pe fața lui Nae se transformă în liniște. Un zâmbet de fericire se așternu pe chipul acestuia.

– Acum că v-am înlăturat neliniștea, ce-ar fi să-mi spuneți ce v-a adus la mine.

– Ei bine, d-le doctor… sunt telepat, dar nu unul obișnuit… sunt unul dintre aceia care simt fizic ce se întâmplă cu cel de care este legat prin acest canal de comunicare.

– Am înțeles… și cum v-ați descoperit această calitate?

– Știți d-le doctor, eu am fost miner, dar nu de ală de suprafață, de subteran… Eu știu ce însemnă să nu mai vezi lumina zile… Să vă povestesc…

Și începe Nae al nostru să-i povestească de fricile lui, de prăbușirea galeriei, de cum a stat prins sub pământ, de lupta dintre diavol și înger, și de cum a fost salvat de către înger care luase chipul lui Nilă, unul din prietenii lui din adolescență.

– D-le doctor, cred că în momentul în care îngerul m-a salvat, când a vorbit cu mine telepatic întrebându-mă dacă mai trăiesc, nu a mai închis canalul și de atunci sunt telepat.

– D-le Nae, auziți voci?

– Nu, d-le doctor, asta m-au mai întrebat și alții!

– Bun și atunci cum se manifestă sau mai bine spus când și cum s-a manifestat prima dată?

– A fost la un an de la accident. Fix la un an.

– Și cum v-ați dat seama?

– După accident nu am mai coborât în subteran. Și într-o zi când mergeam să intru în schimb, la intrarea în pavilionul administrativ, o văd pe ea, la o țigară. Mai bine zis pe ele, zice Nae un pic visător. Ea Ileana, avea 25 de ani arăta bine… sâni… fund… era funcționară la noi la administrativ.

– … așa și…

– Ei bine, în momentul ăla am simțit o străfulgerare din tălpi până în creștet.

– Înțeleg…

– Stați, că nu e gata povestea!

– … stau, continuați…

– După câteva săptămâni ne-am cuplat, ne întâlneam și ne iubeam… chiar mă gândeam la însurătoare cu ea… ne potriveam. Eu începeam o frază, ea o termina. EU mă gândeam la un pahar de vin, ea îmi aducea un pahar de vin. D-le doctor, toate astea se întâmplau fără să deschid gura. Comunicam telepatic cu ea. Să știți că era valabil și invers. Ea se gândea și eu făceam…

– D-le Nae, acest lucru se întâmplă frecvent între îndrăgostiți. E ceva firesc, e normal!

– Stați, stați… că nu e tot…

– Mai urmează?

– Da… Într-o zi mi-a spus că în weekend nu se poate vedea cu mine că trebuie să plece într-o delegație la București și că se întoarce duminică seara.

– …și…

– Asta se întâmpla într-o vineri… ei bine sâmbătă seara după ce m-am culcat, când să adorm mai profund, m-am trezit cu o durere în… mi-e rușine să vă spun unde….

– Ai văzut că te-am crezut în legătură cu telepatia, nu trebuie să-ți fie rușine…

– Hmmm… în testicule, spuse roșu tot la față, și tăcu câteva minute. Apoi continuă cu voce scăzută: o durere cruntă… cum nu mai avusesem… ma dureau testiculele și durerea cobora înspre fund… e cumplită d-le doctor, e cumplită…

– Cauzele pentru această durere sunt organice, și nu prea au legătură cu telepatia. Durerea în zona respectivă poate fi datorată lipsei de sex și a unei excitații crescute a dumneavoastră sau poate v-au plecat niște pietricele la vale din rinichi.

– Nu era nici una nici alta… sex făcusem joi… iar cu o săptămână înainte am făcut o ecografie așa de control…

– Și ce era, după dumneavoastră?

– Ei bine, primul gând care mi-a venit în cap, și se lovi cu degetul în cap, a fost acela că: Ileana mă înșeală… că face sex cu un bărbat chiar în momentul acela…

Psihologul se uită la el încercând să înțeleagă… de unde până unde… și de cum se născuse în capul lui Nae această idee. Văzându-l nedumerit, Nae, continuă:

– Am pus mâna pe telefon, chiar în momentul ăla, și am sunat-o! La început nu mi-a recunoscut… dar apoi printre lacrimi, suspine și plânsete mi-a confirmat că se afla cu directorul tehnic în delegație și că a fost nevoită să o facă pentru ași păstra serviciul. S-a jurat că a fost prima și ultima dată… că mi-a fost credincioasă… și că îmi va fi credincioasă în continuare…

– Mda, e oarecum…

– Și apoi a început dansul, d-le doctor… Ori de câte ori călca pe bec, începeau să mă doară testiculele… Nu mai suport d-le doctor… Nu mai suport…

– Mai ești cu ea?

– Nu, ne-am despărțit de aproape un an.

– Și durerile continuă?

– Da… uneori mă apucă și de două ori pe zi… dar când mă gândesc că era să mă căsătoresc cu ea… noroc cu canalul ăsta telepatic lăsat deschis… Altfel cine știe ce pereche mândră de coarne purtam și mă râdeau alții pe la spate….

Mintea psihologului începu să lucreze febril. Văzând că nu zice nimic și că e căzut pe gânduri, Nae îndrăzni să întrebe:

– Mă puteți ajuta? Îmi puteți face ceva? Măcar să nu mai fie așa intensă durerea! Mă ajutați?

– D-le Nae, acum ce faceți?

– Păi mi-am luat concediu și mai am de luni încă trei săptămâni.

– Unde stați, că ați spus că sunteți din Lupeni.

– La sora mea, aici la câțiva kilometri de oraș.

– Există posibilitatea de a vă trata. O să ne întâlnim de 3 ori pe săptămână cât mai aveți concediu. Dacă veți face ce vă voi zice o să fie bine, veți vedea!

– Vă mulțumesc!

– Nu-mi mulțumiți acum, o veți face la sfârșit când veți fi bine! Vom începe de azi terapia, și prima etapă va fi terapia cu x-uri. Până luni la ora 16 când ne întâlnim am să vă rog să le aduceți completate, și-i înmână lui Nae un teanc de teste. Citești cu atenție și răspunzi cum te lasă inima.

– Ok, le aduc…

– Bine, ne revedem luni la 16!

– La revedere, nici nu știți câtă speranță la o viață normală mi-ați dat! Vă mulțumesc!

 

După trei săptămâni.

– Acum am să număr de la 5 la 1, când am să ajung la 1 o să ieșiți din transă!

– 5… 4… 3… 2… 1…, ești bine?

–  Da, domnule doctor, îmi e bine!

– Cum a fost?

– Păi, practicând și exercițiile recomandate, prin care sa-mi imaginez durerea ca o scală de potențiometru, am reușit să-i învârt butonul până la un nivel acceptabil, ba chiar minim de durere… E bine, d-le doctor… e bine! Mare lucru și telepatia asta. Vă mulțumesc din suflet!

Lasa un comentariu

Social Media
Ascunde